Un jandarm ține mâna pe bâtă. Eu țin mâna pe cameră. Între noi – strigătul unei mulțimi. România, concentrată într-un cadru: statul cu bastonul la margine, poporul în centru. Dar cine e, de fapt, amenințat? Cei cu scuturi și tonfe, sau cei cu pancarte scrise pe genunchi?
Bastonul ca reflex al puterii
Mâna aceea pe tonfă nu e doar a unui jandarm. E mâna statului. Reflexul pavlovian al unei puteri care știe să lovească mai repede decât să asculte. Tonfa e continuarea naturală a ștampilei și a ordonanței de urgență: același gest, doar că mai brutal și mai sincer.
E o paranteză neagră, intrată în cadru. Nu cere explicații, nu negociază, nu discută. Bastonul are doar două verbe: „lovește” și „intimidează”.
Mulțimea ca memorie colectivă
În spatele acelei mâini, mulțimea. Obosită, colorată, amestecată – dar vie. Oameni care n-au altă armă decât pancarte tremurate, voci răgușite și marșul pe asfalt. Ei sunt „soft power-ul” unei țări care de obicei tace, dar uneori explodează.
Și aici intră fotografia: imaginea devine o a treia forță. Dacă bâta vrea să șteargă și strigătul vrea să răzbată, camera vrea să păstreze. Fotografia e ceea ce rămâne după ce gazele lacrimogene se risipesc și jandarmii își scot armura.
România între două lumi
Privită așa, fotografia e un portret de țară schizoidă. Într-o parte – reflexul totalitar, uniforma, tonfa. În cealaltă – fragilitatea cetățeanului, vulnerabilă dar insistentă. Și undeva la mijloc, un aparat foto, un telefon, o privire care spune: „Am văzut, deci s-a întâmplat.”
România trăiește suspendată între aceste două lumi. Încă nu știe dacă vrea să fie un stat matur sau un părinte abuziv. Încă nu știe dacă cetățeanul e partener sau suspect. Încă nu știe dacă memoria ei e făcută din bastoane sau din strigăte.
Dincolo de tonfă
Imaginea asta e dovada că, oricât de aproape ar fi bâta, există mereu un dincolo. Dincolo de tonfă e vocea care nu se stinge. Dincolo de scut e pancarta scrisă cu carioca. Dincolo de reflexul de a lovi, există instinctul de a nu uita.
Și asta e partea frumoasă: lovitura durează o secundă, fotografia – cât o vrei tu. Dacă nu mai țipăm, măcar fixăm momentul. Și momentul rămâne.
Poza asta nu e doar o amintire de protest. E un manual vizual despre cum funcționează România: bastonul mereu pregătit, dar poporul mereu în cadru. Și dacă mâna statului apasă pe tonfă, mâna cetățeanului apasă pe declanșator.
Dincolo de tonfă e strigătul. Și strigătul, odată fixat în fotografie, e mai tare decât orice bâtă.
Confirm, bâta în mâna jandarmilor am văzut-o în 35 de ani de presă, vorba bună și sufletul politicienilor NU.