Iliescu și curva

Amintiri din copilăria presei libere

Au fost ani nebuni, începutul anilor ’90. Presa abia se năștea din cenușa cenzurii, fiecare redacție era un mic front de luptă, fiecare titlu o grenadă cu cuiul scos. În Sibiu, la săptămânalul unde lucram, grenada a explodat în decembrie: „Iliescu și curva”.

Libertatea după ’89 și patronul anticomunist

Patronul nostru era un anticomunist convins, un om care fusese scuipat de regim și care, în ’90, a decis să-și facă propriul ziar. Ne dădea mână liberă totală. Nu exista „nu scrie asta, că deranjăm”. Ba din contră: parcă aștepta să deranjăm. Libertatea era noua valută forte, iar noi, tineri și flămânzi de sarcasm, o cheltuiam cu entuziasm.

Retrospectiva

La final de an, am făcut un număr special: retrospectiva. Fiecare lună cu titlul ei, inspirat din marile subiecte. Într-una dintre luni – două „bombe”: vizita lui Ion Iliescu la Sibiu și un interviu cu o prostituată. Ce putea să iasă? „Iliescu și curva”. Simplu, clar, de impact. Nicio intenție malițioasă, doar juxtapunere cronologică. Dar ironia are prostul obicei să spună adevăruri.

Reacția redacției

Când a apărut gazeta, prin oraș s-a râs cu poftă. Patronul s-a amuzat și el, dar a doua zi m-a chemat la birou cu un zâmbet șiret: „Ai belit-o, Mitea. Te caută Mironov!” Am crezut că glumește. Dar telefonul a sunat.

Mironov – științifico-fantastic reciclat la Cotroceni

Pentru cine a uitat: Alexandru Mironov fusese pe vremuri o voce de popularizare a științei, autor de SF-uri cuminți, apoi – surpriză – s-a lipit de Televiziunea Română ca un accesoriu de protocol. După Revoluție, și-a găsit loc în jurul lui Iliescu. Consilier prezidențial, purtător de vorbe, liant între Cotroceni și restul lumii. Omul care trebuia să facă ordine în percepții.

Telefonul

„Domnu’ Mitea? Dumneavoastră ați scris ‘Iliescu și... hm... curva’?” – vocea lui era un amestec de indignare oficială și jenă personală.
„Da, e o retrospectivă, așa au picat subiectele...”
„Foarte urât, domnule Mitea! Președintele e foarte supărat pe alăturare!”
Atunci am dat replica vieții mele: „Îl înțeleg, domnule Mironov. Cu zece minute înainte m-a sunat și curva cu aceeași problemă!”

Ecoul

S-a lăsat o tăcere lungă, de parcă aștepta instrucțiuni de la Cotroceni prin telepatie. Apoi a închis. N-a mai sunat niciodată. Nici nu m-au arestat, nici n-au dat foc redacției. Presa, totuși, începuse să fie acceptată ca un animal de companie imprevizibil: latră, mușcă, dar face parte din decor.

Lecția

Povestea asta e o mostră de început de democrație. Un președinte vexat de un titlu, un consilier reciclat din „științifico-fantastic” într-un soi de cenzor cu accent moldovenesc și un jurnalist care nu voia decât să facă retrospectivă. Atât. Nicio conspirație, nicio insultă elaborată, doar hazardul cronologic. Dar hazardul are umor, iar umorul deranjează mai tare decât pamfletul.

---

Azi, după treizeci de ani, îmi dau seama că „Iliescu și curva” a fost cel mai onest titlu al carierei mele. Nu pentru că ar fi spus ceva ascuns, ci pentru că a arătat că presa liberă poate să îmbine sacru și profan, protocol și ironie, cu aceeași naturalețe cu care istoria însăși le amestecă. Și dacă președintele s-a simțit jignit, cu atât mai bine. În definitiv, democrația se construiește nu din aplauze, ci din nervi, replici și telefoane inutile.

---

👉 Dacă ți-a plăcut povestea asta din începuturile mele gazetărești, abonează-te la Jurnal de A-Front. Aici reiau, fără cenzură și fără telefoane nervoase de la Cotroceni, întâmplările și pamfletele care ne-au făcut să rezistăm.